Mierea de albine, polenul si propolisul

http://www.womens.ro/mierea_albinelor.html

          Apiterapia este o ramura a medicinii complementare care utilizeaza in scop curativ si/sau profilactic principalele produse ale stupului: mierea, polenul, propolisul, laptisorul de matca, veninul de albine, la care se adauga pastura si ceara. Apiterapia se bazeaza pe conceptul de integralitate, pornind de la o viziune holistica asupra fiintei umane: ca toate terapiile naturale, apiterapia este integrativa. Apiterapia este o metoda adjuvanta si asociativa ce poate fi combinata cu fitoterapia, acupunctura sau medicina clasica.
          La o aplicare judicioasa dupa anumite scheme terapeutice care sa tina cont de contraindicatii, apiterapia este practic lipsita de efecte adverse. Ignorata de alopati, considerata uneori ca depasita de marile realizari ale industriei farmaceutice, apiterapia are la baza un solid suport solid stiintific, concretizat in cercetari biochimice, farmacologice si clinice asupra produselor apiterapice. De aceea, o prezentare descriptiva a produselor stupului reprezinta o poarta deschisa practicianului spre potentialul terapeutic al universului albinelor.
          Mierea
          Mierea este produsul obtinut prin procesarea enzimatica si uscarea nectarului floral (mierea florala) sau a exsudatui unor plante (mierea de mana sau mielat) de catre albinele lucratoare din speciile Apis mellifica L., Apis ligustica L. Rolul sau in cadrul stupului este nutritiv, de hranire a albinelor lucratoare. Prin procesare, nectarul se imbogateste cu enzime ce provin din saliva albinelor, iar odata depozitat in interiorul stupului, pierde 80% din apa prin ventilatia produsa de aripile albinelor.Istoria scrisa a utilizarii mierii ca medicament incepe odata cu cea a cuvantului scris, in Sumer: o tablita de lut mentioneaza mierea ca remediu al ulcerelor de piele (cca 3000 i.Hr.), regasindu-se si printre retetele papirusului lui Ebert (cca 1500 i.Hr.). Pentru Dioscorides, Aristotel, Pitagora, Hipocrat, Avicenna, mierea este remediu, aliment, mijloc de mentinere a tineretii, produs dermatocosmetic. In toate aceste ipostaze, mierea apartine culturilor tuturor continentelor, de la civilizatia Maori din Noua Zeelanda la cea incasa, chineza sau indiana. Astfel, mierea intra in compozitia a numeroase componente ayurvedice: avand calitatea gustului dulce (madhura rasa) si astringent la final (Kashaya anu rasa), fiind grea, uscata si rece; mierea favorizeaza procesul de vindecare, potenteaza efectele plantelor terapeutice si poate prelungi viata. In cadrul pentagramei medicinii traditionale extrem-orientale, mierea apartine elementului Pamant, avand savoare dulce, natura neutra, Qi echilibrat, tropism principal pentru meridianul Plaman, Splina – Pancreas si Intestin gros, recunoscandu-i-se rolul nutritiv, dezintoxicant si umidifiant, fiind trecuta in randul medicamentelor pentru intinerire si longevitate. Medicina traditionala utilizeaza mierea ca vehicul pentru remedii antiparazitare sau vermifuge, ca expectorant, diuretic si laxativ, iar in aplicatii externe ca remediu pentru ranile infectate, ulceratiile de orice tip, conjunctivite, afectiuni bucale si ORL.
          Fiind in esenta o solutie concentrata de manazaharide, compozitia chimica a mierii difera in functie de tipul floral, atat in ceea ce priveste proportia diferitelor zaharuri, cat mai ales prin spectrul polenic. Principalii constituenti ai mierii sunt glucidele. Urmeaza apa, in proportie de 17-18%, mierea cu un continut peste 20% apa fiind usor fermentabila. Continutul in substantele azotate este scazut: 1%, acestea fiind reprezentate de proteine, colina, acetilcolina, enzime – invertaza, amilaza, glucozoxidaza, colinesteraza, fosfataze, aminoacizi – acid aspartic, arginina, acid glutamic, glicocol, leucina, lizina, metionina, prolina, tirozina, valina. Mierea contine vitamine din grupul B – B1, B2, B3, B6, acid pantotenic, acid folic, vitamina PP, vitamina K. Substantele minerale din miere, in cantitati mici (0,3-1%), sunt reprezentate de: potasiu, calciu, fosfor, sodiu, magneziu, seleniu, zinc, mangan, cupru. Dintre constituentii cu valoare terapeutica, cei mai importanti sunt compusii fenolici de origine vegetala: compusi de tip C6-C3 (derivati ai acizilor polifenol-carboxilici-ODP-uri), C6-C1 (acizi benzoici), C6-C3-C6 (flavonoide, dintre care flavone si flavonoli: crisol, apigenol, galangol, kaempherol, quercetol, pinocembrol), quercitina, apigenina, kaempherolul, chrysina, galangina, tectochisina in proportie variabila dupa tipul floral. Alti constituenti: acizi organici (malic, tartric, succinic, lactic, formic, oxalic), urme de ulei volatil.
          Actiuni farmacologice si utilizari
          Mierea este produsul apicol cu cele mai mari valente nutritive: administrata intern, mierea este o sursa de calorii si substante nutritive, fiind in primul rand aliment, apoi medicament si produs dermatocosmetic. Calitatea de factor nutritiv a mierii este data atat de continutul in zaharuri simple direct asimilabile, cat si de prezenta vitaminelor si mineralelor (intre care se remarca continutul bogat in potasiu), precum si de valoarea sa energetica, 300 Kcal la 100 de grame. Prin calitatile nutritive si energizante, mierea este indicata in toate starile de astenie, convalescenta, surmenaj si epuizare psihica, senescenta. Mierea este laxativ bland, antioxidant natural, probiotic (reface flora saprofita intestinala prin promovarea cresterii genului bifidus, are efect de inhibare a Helicobacter pylori). Mierii ii sunt recunoscute actiunile: expectoranta, emolienta, antibacteriana, imunostimulatoare, hiposensibilizatoare, regeneratoare (favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ranilor), remineralizanta (prin favorizarea absorbtiei calciului), antioxidanta.Administrata extern, mierea are proprietati hidratante, emoliente, antiinflamatoare si antiseptice.Datorita proprietatilor antimicrobiene si calmante, medicina populara a folosit mierea si produsele apicole de-a lungul a mii de ani, cu rezultate spectaculoase. Iata cateva dintre afectiunile care pot fi tratate cu miere de albine:
          Activitatea antibacteriana a mierii
          Cunoscuta din Antichitate, actiunea benefica a mierii asupra plagilor si infectiilor partilor moi a revenit in ultimele decenii in atentia cercetatorilor. Studii in vitro au demonstrat efectul inhibitor al mierii asupra circa 60 de specii bacteriene: efect bacteriostatic si/sau bactericid pe numeroase specii grampozitive (Streptococcus pyogenes, Enterococcus faecalis, Staphyloccoccus aureus) si negative (Escherichia coli, Klebsiela pneumoniae, Proteus mirabilis, Pseudomonas spp., Pseudomonas aeruginosa), aerobi si anaerobi (Bacteroides fragilis, Clostridium welchii, C. tetani), pe fungi (Candida albicans, specii de Aspergillum si Penicilium, dermatofitii). S-a aratat ca mierea are capacitate inhibitorie si asupra suselor multirezistente izolate din sectiile de terapie intensiva (Staphilococcus aureus meticilino-rezistent, enterococi rezistenti la vancomicina).
          Pe langa activitatea antibacteriana, mierea favorizeaza procesul de vindecare, stimuland proliferarea limfocitelor, productia locala de citokine proinflamatorii si activitatea fagocitara a macrofagelor. Numeroase studii clinice au dovedit efectul benefic al aplicarii mierii la nivelul diferitelor tipuri de infectii tegumentare si de parti moi: plagi infectate, gangrene Fournier, infectiile plagilor operatorii, arsuri, chisturi pilonidale, abcese, fasciita necrozanta, ulcere varicoase si ulcere arteriale, ulceratiile piciorului diabetic. In majoritatea cazurilor s-a recurs la tratamentul cu miere ca la un mijloc de salvare, dupa saptamani sau luni de terapie standard fara rezultat. Prin aplicarea locala de miere s-a reusit sterilizarea plagilor infectate cu germeni de spital multirezistenti, mai ales cu suse de Staphilococcus meticilinorezistent. Activitatea bacteriana a mierii variaza in functie de tipul floral. Sortimentele cu proprietati antibacteriene importante sunt mierea de conifere (inchisa la culoare) si mierea de tip Manouka din Noua Zeelanda si Australia. Se considera ca pentru aplicarea cu succes a tratamentului topic trebuie utilizata numai miere cu activitate antibacteriana standardizata. Mierea destinata utilizarii topice trebuie filtrata pentru a inlatura particulele de polen care pot fi alergizante, iar tratarea cu radiatii gamma inlatura sporii viabili fara a-i modifica potenta antibacteriana. Conform dr. Peter Molan, in tratamentul cu miere al infectiilor partilor moi, se recomanda impregnarea pansamentelor absorbante cu miere in cantitate suficienta si aplicarea lor pe leziune astfel incat sa depaseasca zona inflamata adiacenta, dupa toaleta cu ser fiziologic. Intervalul la care se schimba pansamentul depinde de cantitatea de exsudat de la nivelul plagii; daca aceasta este redusa, schimbarea pansamentului impregnat se face de 2 ori pe saptamana, in timp ce la palgile intens exsudative se recomanda schimbarea la cateva ore. Pentru o impregnare mai buna a pansamentului, se recomanda incalzirea mierii la temperatura corpului sau diluarea ei 1:20.
          Activitatea antibacteriana a mierii depaseste sfera infectiilor partilor moi, fiind utilizata in combaterea infectiilor respiratorii si din sfera ORL. Mierea de conifere este este recomandata ca antiseptic al cailor respiratorii superioare si inferioare, fiind administrata sub forma de aerosoli, colutorii, gargarisme cu solutie 30%.Cercetarile recente par sa confirme o indicatie traditionala a mierii in medicina ayurvedica, respectiv tratamentul ulcerului duodenal. S-a demonstrat sa o solutie de miere 20% inhiba cresterea Helicobacter pilori.Mierea, prin actiunea prebiotica, stimuleaza cresterea speciilor de Lactobacillus bifidus. Astfel, consumul de miere acidifiaza mediul intestinal, avand un efect eubiotic asupra florei saprofite cu eradicarea celei patogene, fiind indicata in sindroame dispeptice, disbacterioze intestinale, enterocolite.La nivelul tractului respirator, mierea actioneaza ca demulcent, expectorant, antiiritant, antiinflamator. Aplicarea externa a mierii a diminuat semnificativ severitatea mucozitei postradioterapie la cancerele de lanivelul gatului si capului.
          Actiuni specifice ale unor tipuri de miere: antiseptica si antiinflamatoare – mierea de conifere; sedativa – mierea de tei, melisa, manta; diuretica si expectoranta – mierea de trifoi; salcam – emolienta; floarea-soarelui – febrifuga; iarba-neagra – diuretica.
          Indicatii terapeutice
- starile de astenie (convalescenta, surmenaj si epuizare psihica, senescenta)
- bolile aparatului digestiv: gastrita hiperacida, dispepsia gastrica, constipatia cronica, disbacterioze intestinale enterocolite, rectocolita ulcerohemoragica (toate aceste afectiuni se recomanda mierea diluata cu apa). Prin aportul de glucide simple, mierea este indicata in dieta afectiunilor hepatice cronice, alaturi de polen si propolis.
- afectiunile ORL: rinita, sinuzita, laringita, faringita (aerosoli sau instilatii nazale)
- afectiunile aparatului respirator: mierea diluata de conifere sub forma de aerosoli sau gargarisme in infectiile acute ale cailor respiratorii superioare, bronsita acuta, bronsita cronica, nebulizari in astm bronsic usor si mediu la copil.
- afectiuni stomatologice: stomatite, afte bucale, gingivite (in combinatie cu propolis)
- afectiuni cardiovasculare: continutul de potasiu si magneziu, alaturi de actiunea diuretica, indica mierea in dieta bolnavului cardiac.
- afectiuni renale: mierea este indicata in dieta din insuficienta renala cronica
- dermatologie si chirurgie: plagi, rani purulente, ulcere varicoase si arteriale, leziuni de decubit, plagi oparatorii infectate, chist pilonidal, arsuri de gradele I si II, acnee.
          Mierea in cosmetica
          Daca baile de lapte si miere au intrat in istorie odata cu frumusetea Cleopatrei, utilizarea mierii in ingrijirea parului apartine reginei Anne a Angliei, in timp ce masca faciala cu miere era folosita de ducesa du Barry. Prin proprietatea de a atrage si a retine umiditatea, mierea este un hidratant natural ce intra in compozitia produselor cosmetice hidratante – creme, lotiuni, sampoane si balsamuri. Prin efectul antiiritant, este utilizata pentru pielea sensibila si produsele de ingrijire a sugarului. Ph-ul acid al mierii are avantajul mentinerii aciditatii normale a pielii. Retetele cu miere sunt indicate mai ales pentru tenul uscat.
Masca tonica: o lingura miere, un albus, o lingurita glicerina, trei linguri de faina de orez.
Lotiune emolienta: o lingurita miere, o lingurita ulei de masline, o jumatate de lingurita de suc de lamaie.
Lotiune demachianta: o lingurita ulei de masline, o lingurita miere, o lingurita otet de mere; se aplica amestecul pe fata, se lasa 15 minute, se indeparteaza cu apa calda.
Masca antirid: 2 lingurite iaurt, 1 lingurita miere, 1 lingurita suc de lamaie, 300 UI vitamina E.
Balsam pentru par cu miere de albine:
- 1/2 ceasca miere de albine
- 1/4 ceasca ulei de masline (pentru parul normal foloseste 2 linguri). Amesteca ingredientele si aplica masand scalpul. Se acopera parul cu o punga din plastic si se lasa sa actioneze timp de 30 de minute. Apoi, se spala parul in mod normal.
          Administrare orala:
- laxativ, energizant, afectiuni hepatice si ale tubului digestiv: 1 lingura de 3 ori pe zi; preeclampsie: 3 lingurite miere diluata de 3 ori pe zi; sedati: seara 1 lingura.
- aerosoli, gargarisme cu solutie 30% plus 100g intern pe zi, in afectiuni respiratorii si din sfera ORL.
- aplicatii locale ca atare sau pansamente impregnate cu miere in dermatologie si tratamentul infectiilor de parti moi, plagi, arsuri gradele I si II, escare.
          Efecte secundare si contraindicatii
Desi considerata nociva din punctul de vedere al sanatatii dentare, fiind o solutie concentrata de zaharuri, mierea inhiba Streptococcus mutans, bacterie implicata in formarea cariilor. Ca orice produs al stupului, mierea poate da reactii alergice datorate continutului in polen. La aplicarea externa, mierea poate da senzatie de usturime pasagera. Datorita indicelui glicemic ridicat (55), mierea este contraindicata pacientului diabetic. Desi mierea nu permite supravietuirea formelor bacteriene vegetative, sporii de Clostridium botulinicum pot fi viabili. La copilul in varsta de pana la 1 an, la care ph-ul gastric este ridicat, sporii de Clostridium se pot transforma in forme vegetative secretoare de toxina botulunica generatoare de toxiinfectii alimentare extrem de grave. De aici, contraindicatia administrarii pe cale orala pana la un an, cu exceptia sortimentelor de miere tratate cu radiatii gamma care sunt lipsite de spori viabili.
          Copiilor intre 1 si 3 ani li se administreaza 2-4 lingurite de miere pe zi, iar celor intre 3 si 6 ani li se dau 4-6 lingurite de miere pe zi. Copiii peste sase ani pot consuma pana la 8 lingurite de miere, adolescentii pana la 15 lingurite de miere (echivalentul a 70 de grame), iar adultii - 20 de lingurite pe zi (echivalentul a 100 g).
          Orice tip de miere are proprietati specifice:
- mierea de levantica trateaza tusea si durerile de gat
- mierea de tei usureaza starile febrile si durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic si remediu in pneumonii, astm bronsic, stari nervoase, tuberculoza
- mierea de brad este utila in bolile cailor respiratorii
- mierea de salcam este un bun calmant si tonic
- mierea de castan salbatic creste tensiunea arteriala
- mierea de castan comestibil are actiune antimicrobiana, mai ales in bolile de stomac, intestinale si renale
- mierea de menta este buna ca leac impotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant
- mierea de floarea-soarelui este utila in bronsite si boli de stomac
- mierea de flori de camp are o puternica actiune antimicrobiana
- mierea de albine provenind de la pomi fructiferi vindeca afectiunile renale, pulmonare si intestinale.
          Mierea este un remediu eficient in diferite boli interne si ale pielii - un excelent tonic pentru copii, convalescenti, pentru intarirea sistemului imunitar si pentru gravide. Luand in mod regulat miere - cate o lingurita dimineata, cu o ora inaintea micului dejun; o lingurita la doua ore dupa masa de prinz si o lingurita dupa cina - se normalizeaza tensiunea arteriala si digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. In cazul colitelor si gastritelor, mierea se asimileaza mai bine cu putina apa calda in care se dizolva. Studii recente, facute in mai multe tari ale lumii, arata ca inlocuirea totala a zaharului in alimentatie cu miere duce la o scadere cu 60-70% a ratei aparitiei diabetului. Mai ales in alimentatia copiilor si tinerilor este recomandata folosirea mierii ca unic indulcitor, deoarece ajuta la prevenirea diabetului juvenil, altfel imposibil de vindecat prin mijloacele actuale.
          Se recomanda, de asemenea, inlocuirea totala a zaharului cu miere, care nu da aceeasi dependenta ca si zaharicalele obisnuite. Cercetari recente arata ca peste 60% din obezii din intreaga lume sunt, practic, dependenti de zahar si, mai ales, de produsele care il contin (ciocolata, prajituri, sucuri, bomboane, inghetata). La miere, aceasta dependenta nu apare. Constipatia se previne foarte eficient prin consumul zilnic de miere. Doza care se ia in fiecare zi este de doua lingurite de miere, pe cat posibil lichida si proaspata (obtinuta in anul respectiv).
          Osteoporoza apare atunci cand in organism nu mai sunt sintetizati suficienti hormoni estrogeni, hormoni care au un rol crucial in fixarea calciului in oase. Toate tipurile de miere contin in cantitati mici laptisor de matca, cea mai bogata substanta naturala in acest tip de hormoni. Asadar, consumul zilnic de miere furnizeaza sistematic organismului acest ajutor hormonal, ajutand la prevenirea acestei boli. Menopauza prematura nu poate aparea la femeile care consuma zilnic miere, legume si fructe crude. Aceste alimente sunt un puternic reintineritor, stimuland in mod armonios activitatea ovarelor si intarziind aparitia menopauzei, cu pana la zece ani. Lipsa de calciu si de magneziu nu este combatuta direct de miere, care contine totusi cantitati reduse din aceste minerale. In schimb, inlocuirea zaharului cu miere impiedica aparitia carentelor in aceste substante, deoarece spre deosebire de "otrava alba" (cum este denumit zaharul), mierea nu consuma si nu perturba asimilatia acestor doua minerale esentiale. Tulburarile de crestere si de dezvoltare la copii pot fi extrem de eficient prevenite prin consumul sistematic de miere de albine si de polen de albine. Ambele produse stimuleaza in mod armonios procesele de crestere si de dezvoltare, atat la nivel fizic, cat si psihic sau mental.
          Pentru a obtine 1 litru de miere sunt necesare 5 kg de nectar. Mai adaugam si faptul ca pentru a cara 1 kg de nectar este nevoie de 20.000 pina la 100.000 de zboruri. Un roi de albine (30.000 la 60.000) poate fabrica 1 kg de miere pe zi. Calitatea si cantitatea de miere sunt determinate de factorii geografici si botanici, precum si de sezon. Originea florala a nectarului influenteaza culoarea, gustul si vascozitatea mierii.
          Categorii de miere, produsa in Romania:
- mierea de tei - are aroma cea mai placuta si cea mai puternica dintre toate tipurile de miere. Este recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodisiac
- mierea de floarea-soarelui - este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati tonice psihice si tonice generale, este afrodisiaca, stimuleaza imunitatea
- mierea de salcam se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca
- mierea de brad si de alte conifere este foarte rara, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare
- mierea de zmeura face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor, este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza
- mierea de menta este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Usureaza digestia, combate balonarea
- mierea de trifoi este obtinuta de albine, atunci cand sunt tinute in preajma lanurilor cultivate cu soiurile furajere ale speciei Trifolium repens. Are o actiune diuretica foarte buna, ajutand la eliminarea apei in exces din tesuturi si, de asemenea, are o actiune estrogena, adica ajuta la fixarea calciului in oase, iar la femei favorizeaza accentuarea caracterelor feminine si are efect intineritor puternic
- mierea de mac are un efect somnifer, antispastic si anafrodisiac (reduce excitabilitatea sexuala) puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare
- mierea de mana este obtinuta de pe frunzele de fag, de frasin si de stejar. Are proprietati laxative mult mai puternice decat celelalte tipuri de miere, are efect antiinflamator asupra tubului digestiv, favorizeaza eliminarea toxinelor din corp
- mierea poliflora - proprietatile sale difera foarte mult in functie de regiunea din care este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci, daca nu sute de specii de plante medicinale.

          Produs de plantele care infloresc, polenul se lipeste de albine in timpul activitatii lor de adunare a nectarului. Uneori este numit „superhrana naturii”, deoarece contine un spectru larg de nutrienti, de la vitaminele A si C la complexul de vitamine B si aminoacizi. Printre alti nutrienti se numara si carotenoizi, calciu, magneziu, cupru, fier, potasiu si flavonoizi, cum ar fi rutina si quercitina – se considera ca toate aceste substante ii confera polenului o mare parte din proprietatile sale antialergice. In plus, el mai contine si unele microelemente greu de gasit (siliciu, molibden, bor, sulf), enzime si structuri hormonale din plante, cunoscute sub numele de steroli (despre care se crede ca au un efect de echilibrare hormonala).
          Polenul este utilizat in tratamentul si prevenirea multor afectiuni, de la artrita si alergii, la depresie si oboseala. Numeroase persoane care fac mult sport se bazeaza pe polen pentru a-si creste energia si rezistenta. Se afirma ca el are efecte benefice si asupra sistemului de reproducere. Se crede ca polenurile care intra in compozitia polenului recoltat de la albine au un efect desensibilizant asupra sistemului imunitar. Cu alte cuvinte, este posibil ca unele persoane sa fie sensibile la anumite polenuri care se gasesc in concentratii foarte mici in polenul pe care il recolteaza albinele. Cand aceste persoane iau polen, sistemul lor imunitar incepe sa se desensibilizeze fata de acestea, pana in punctul in care pot tolera aceste polenuri, cu mai putine reactii alergice. In esenta, polenul are un efect homeopatic.
          Indicatii terapeutice ale polenului
- carente proteice de orice natura
- afectiuni hepatice cronice (steatoza hepatica alcoolica si nealcoolica, hepatita cronica virala, ciroza hepatica)
- gastrita cronica, ulcer gastric si duodenal (in amestec cu miere diluata, 1 lingurita de 3 ori pe zi)
- enterocolite, dispepsie, sindroame diareice
- colon iritabil, reglarea tranzitului intestinal (ca si mierea, polenul regleaza atat hipomotilitatea, cat si afectiunile diareice, prin proprietatile antibiotice)
- dieta pacientilor cu afectiuni cardiovasculare
- este hipocolesterolemiant
- fragilitate capilara, boala varicoasa, boala hemoroidala
- hipertrofie benigna de prostata
- disfunctii sexuale masculine
- menopauza (prin flavonoizi si fitosteroli)
- osteoporoza de tip II
- tulburari de memorie (contine B1, B6, fosfolipide, acid glutamic, flavonoizi)
- dermatologie (favorizeaza cicatrizarea) – dermatoze keratozice sau seboreice
- alergii – desensibilizator in polinoze (numai sub supraveghere medicala de specialitate)
- anemii
- oncologie (diminueaza efectele secundare ale chimioterapiei si radioterapiei, crescand calitatea vietii)
          Administrare
          Sub forma de granule, polenul se administreaza in doze progresive, incepand cu cate 2 granule sublingual, pentru testarea sensibilitatii. Daca nu apar fenomene alergice locale (prurit, semne de inflamatie, rinoree, stranut), se creste doza cu cate 2 granule pe zi, pana la doza optima de 1-2 lingurite de trei ori pe zi. In tratamentul adenomului de prostata: 10 – 15g pe zi; in hepatite cronice: 30g pe zi; hipercolesterolemie: 30 g pe zi. Polenul nu trebuie procesat termic. Sub forma de tablete, 250 mg, se administreaza pana la 2g pe zi.
          Contraindicatii
          Polenul este interzis pacientilor atopici cu polinoze sau alergie la produse apicole (cu exceptia cazurilor de desensibilizare specifica). Nu se administreaza la copii pana la varsta de 2 ani. Polenul se prezinta ca granulele foarte fine, aderente de corpul albinei, pe care le aduna din florile melifere odata cu nectarul, le amesteca cu ceara,nectar si enzime, le aglutineaza sub forma de granule, apoi le depune la intrarea in stup.Aceste granule pot fi divers colorate in functie de specie,de la albul cel mai pur, la negrul cel mai intens, in majoritatea cazurilor fiind insa de culoare galben sau brun intens.
          Cum si cat polen trebuie sa consumam?
          Este foarte important ca polenul sa inceapa sa fie consumat lent, deoarece poate produce la unele persoane cu sensibiliitati cunoscute reactii alergice. Puteti sa incepeti prin a pune cateva granule sub limba, pentru a face un test de sensibilitate. Treptat doza poate fi crescuta pana la 1-2 lingurite pe zi sau mai mult dupa necesitate si in functie de metabolismul individual. Pentru o mai buna absorbtie a compusilor nutritivi din polen, granulele trebuie mestecate bine, pentru a sparge peretele celular al acestora. Polenul se poate consuma in amestec cu miere sau poate fi omogenizat intr-un lichid la temperatura camerei.
          Modul de administrare este:
          Adulti: se incepe cu o lingurita dimineata cu 30 min inainte de micul dejun urmata de putina apa, suc sau lapte.
          Copii: se incepe de la 3 granule, crescand treptat la interval de cateva zile cu cate 2 granule, pana se ajunge la 1/2 lingurita pe zi.
          Polenul se gaseste intr-o gama foarte variata de forme: pudra, praf, granule sau chiar tablete. Capsulele si tabletele contin si alti compusi pe langa polen, de cel mai multe ori propolis si miere. Cel mai bogat in vitamine si nutrienti este polenul poliflor, care provine din mai multe surse.
          Ingestia de polen, survenita pe un teren atopic, poate fi raspunzatoare de aparitia dispneei, pruritului si urticariei tegumentare, edemului glotic si chiar a anafilaxiei. De asemnea, polenul nu este considerat sigur pentru femeile insarcinate, indiferent cat de multe subsante nutritive ar contine. El nu trebuie consumat ca atare nici in perioada de lactatie si de hranire la san a bebelusului. Acest fapt se datoreaza in principal riscului ca polenul sa contina si anumite pesticide sau fertilizatori artificiali, precum si fungi si bacterii, in cazul in care nu a fost depozitat corespunzator.

          Propolisul, un alt miracol al naturii, este foarte popular in industria produselor naturale din Europa. Albinele aduna propolisul din mugurii si scoarta anumitor copaci si o cara la stup, unde sunt intampinate de alte albine lucratoare care le ajuta sa descarce acest material pretios. Albinele lucratoare adauga secretii salivare si ceara, apoi intind produsul rezultat pe peretii stupului, de la intrare si pana la fiecare celula de fagure in parte. De aceea, propolisul este numit si „lipiciul albinelor”. Dar propolisul din interiorul stupului de albine face mai mult decat sa lipeasca peretii. Cercetatorii au descoperit ca in realitate propolisul previne aparitia bolilor in colonia de albine prin inhibarea dezvoltarii microbilor, cum sunt bacteriile, virusurile si fungii. Intrand si iesind din stup, albinele se ating de propolis, care actioneaza ca un decontaminant instantaneu. In interiorul si in exteriorul stupului, inclusiv interiorul celulelor de fagure in care matca isi depune ouale, totul este acoperit cu un strat subtire de propolis. Traducerea greaca a cuvantului propolis inseamna „in apararea orasului”. Propolisul este unul dintre cei mai puternici agenti antimicrobieni pe care ii pot folosi oamenii. Hipocrate, grecul considerat ca fiind primul medic „modern”, a fost unul dintre primii care a recomandat propolisul.
           Alaturi de miere, propolisul este un produs al albinelor cu proprietati vindecatoare deosebite, folosit ca mijloc de aparare impotriva microbilor si mucegaiurilor datorita actiunii sale bactericide, bacteriostatice, antifungice, fapt ce previne imbolnavirea albinelor. Compozitia chimica reprezinta un cocktail de substante cu efecte terapeutice deosebite, cum sunt: derivatii flavonici, acid ferulic (activ contra germenilor Gram pozitiv si Gram negativ), ceruri, aminoacizi, balsamuri, fermenti, microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, strontiu), substante antibiotice, rasini, acizi aromatici, acizi, in functie de compozitia si specia vegetala de pe care s-a cules propolisul. El contine in medie 55% rasini si balsamuri, 30% ceruri si 10% uleuri eterice, proportii care sunt asemanatoare pentru orice fel de propolis. Derivatii flavonici (flavonoidele), foarte raspanditi in mediul vegetal, au foarte multe calitati terapeutice, cele mai importante fiind actiunea asupra capilarelor, asupra permeabilitatii si fragilitatii vaselor de sange (le conserva integritatea), efectul vasodilatator si hipotensiv. De asemenea, flavonoidele au actiune benefica asupra aparatului digestiv (fluidifica bila, antimicrobian digestiv in enterite si colite), asupra sistemului endocrin (tiroida, pancreas, suprarenale), au efect antimicrobian, antiparazitar si antivirotic; toate acestea sunt urmare a structurii lor sub forma unor molecule chimice complexe, care in organism se desfac in derivati activ terapeutic. In propolis se gaseste si acidul ferulic, cu actiune antibacteriana (bactericida si bacteriostatica) si aglutinanta (calitati utile in tratarea ranilor greu vindecabile). Propolisul este folosit ca biostimulator, care mareste rezistenta fizica si inlatura oboseala. Datorita proprietatilor sale antivirale, antitoxice si antiinflamatorii, propolisul isi gaseste tot mai multe utilizari. Este un bun stimulator al refacerii tesuturilor afectate de rani, taieturi si, mai ales arsuri, degeraturi. Este foarte util in vindecarea ranilor de la armele de foc, precum si in cicatrizarea operatiilor. Propolisul vindeca mucoasa bucala si este benefic in singerarile gingiilor. Balsamul de propolis protejeaza impotriva radiatiilor Roentgen si de alta natura.
          Propolisul are urmatoarele actiuni:
- antiinflamatoare si analgezica
- antialergica
- antivirala (pe HVS1, virusuri gripale, virusul stomatitei veziculoase, vaccinei)
- antibacteriana (pe germeni gram-pozitivi si negativi, bacilul Koch, in infectiile cu Staphilococcus aureus multirezistent)
- antioxidanta
- cicatrizanta
- mucolitica (datorita compusilor fenolici si flavonoidelor)
- de stimulare a imunitatii celulare
- hepatoprotectoare
- hipocolesterolemianta
          Cercetarile clinice au dovedit utilitatea propolisului in afectiuni din sfera medicinii interne: diabetul zaharat tip II, hepatopatii cronice, colita ulceroasa, giardioza (sterilizari in 80% din cazuri la copii), afectiuni cardiovasculare: hipertensiunea arteriala esentiala stadiul II, hipercolesterolemii, in asociere cu medicatia standard in boala cardiaca ischemica, bronsite cronice.
          Propolisul a fost aplicat in neurologie si psihiatrie (datorita efectului antidepresiv). Actiunea complexa cicatrizanta, antivirala, antimicotica si antibacteriana a conscrat propolisul sub diferite forme de administrare (tinctura mitte, unguente, colutorii, aerosoli, spray) in afectiuni dermatologice (candidoze, tricofitii, epidermofitii), prin efectul cicatrizant in arsuri si plagi, dermita actinica; in stomatologie prin actiunea anestezica, parodontopatii, grefe osoase, aftoza orala; afectiuni ORL, oftalmologice, urologice si ginecologice. Efectele adverse sunt reprezentate de: alergii (1% din cazuri), afectare tubulo-interstitiala la administrari in doze de peste 1g timp indelungat la varstnici. Datorita riscului relativ ridicat de reactii alergice, propolisul are utilizari limitate in cosmetica: ingrijirea cavitatii bucale (ape de gura, paste de dinti), tratamentul plagilor, escoriatiilor si arsurilor superficiale (sprayuri, geluri, creme).
Efectele benefice ale propolisului se adreseaza unei liste foarte lungi de afectiuni. Poate fi utilizat atat extern cat si intern, fiind conditionat sub numeroase forme ce permite cele doua feluri de administrare.
          Intern, se foloseste sub forma de tinctura, miere propolizata, apa de propolis, sau tablete si se recomanda in urmatoarele afectiuni:
- candidoza orala care produce afte si stomatite - propolisul se aplica sub forma de solutie glicerinata in badijonari
- infectii gripale - are atat efect preventiv potentand sistemul imunitar cat si curativ datorita proprietatilor sale antibacteriene si antivirale ; se remarca prin proprietatea sa de a nu da fenomene rezistenta, crescand totodata sensibilitatea microbilor la medicamente
- boala canceroasa - numeroase studii, cu rezultate mai mult decat promitatoare, cu extracte de propolis, folosite atat intern cat si extern, s-au facut in diverse laboratoare de medicina experimentala si spitale din intreaga lume. Folosit intern, 30-50 de picaturi de tinctura administrate de 4 ori pe zi, propolisul impiedica dezvoltarea celulelor maligne, creste capacitatea sistemului imunitar de a fagocita celule canceroase, ajuta la restabilirea echilibrului organic al bolnavilor de cancer. Rezultate bune s-au obtinut cu tratamentul intern cu propolis in tratarea cancerului la san, a cancerului de colon si genital, a melanomului malign, a metastazelor pulmonare si hepatice
- prevenirea fenomenelor de ateroscleroza cerebrala precum si a accidentelor cerebrale
- bronsita, bolile respiratorii cu secretii abundente - propolisul este un excelent antibiotic, care actioneaza progresiv inhiband dezvoltarea bacteriilor, refacand tesuturile lezate de catre acestea, favorizand eliminarea secretiilor in exces de pe caile respiratorii
- boli digestive precum gastrita si ulcerul pot fi tratate cu succes cu ajutorul curelor cu propolis
- boli hepatice virale beneficiaza de pe urma tratamentului cu propolis; este important ca acesta sa fie poaspat pentru ca efectul antivirotic sa fi maximal
- diabetul zaharat - tinctura de propolis poate avea efect in ambele tipuri de diabet (in cel insulino-dependent - de tip I - poate conduce la reducerea dozei de insulina, iar la diabetul de tip II poate produce o scadere a nivelului glicemiei)
          In utilizare externa se pot folosi sprayuri, tinctura sau pulbere de propolis:
- arsurile - se aplica extern pe suprafata lezata, are efect regenerator, dezinfectant si anestezic; se aplica sub forma de spray si se obtine un strat protector la suprafata leziunii, arsurii sau escarei
- eczeme infectioase - se pun zilnic comprese cu tinctura de propolis care se tin vreme de o ora. In eczemele uscate se fac aplicatii cu unguent de propolis sau cu crema de galbenele si propolis (se gaseste in comert), de 2-3 ori pe zi
- cosuri, acnee, abcese
- ulcer de piele, ulcer varicose
- escoriatii, julituri
          Reactiile alergice la terapia cu propolis sunt destul de tare. Totusi ele exista si este bine sa aveti acest lucru in vedere la debutul unui tratament cu propolis. La anumite persoane propolisul poate da, administrat intern sau in contact cu pielea, reactii alergice. Din acest motiv, inainte de a incepe un tratament cu acest produs este necesar sa faceti un test, administrand intern sau aplicand pe piele cateva picaturi de tinctura si vazand care este reactia. Daca apar senzatii neplacute de iritatie, inflamatie, daca se declanseaza catar respirator sau apare inrosirea pielii, nu se va face tratament cu propolis.          Cum se prepara si la ce foloseste tinctura de propolis
          Propolisul poate fi folosit ca atare, ca guma de mestecat (saliva umana fiind una din putinele substante care il solubilizeaza), sub forma extractului moale de propolis inglobat in miere, obtinandu-se mierea propolizata si folosit la prepararea diferitelor unguente. Dar cea mai eficienta metoda de administrare a propolisului este tinctura de propolis. Aceasta se prepara astfel:
- La 100 ml alcool de peste 80 de grade se adauga 20 g propolis
- Alcoolul amestecat cu propolis se introduce intr-un vas, se incalzeste la 30-35 grade C si se amesteca bine. Aceasta procedura se repeta zilnic, timp de o saptamana
- Dupa aceea, se lasa la decantat si se alege lichidul curat
- Folosind acelasi dozaj, procedeul poate fi simplificat. Singura diferenta este ca, fara incalzire, propolisul se piseaza si se lasa la macerat timp de 14 zile.
          Utilizari ale tincturii de propolis
          In urma experientelor clinice si de laborator s-a dovedit ca tinctura de propolis este folositoare in vindecarea tuturor bolilor interne infectioase (30 picaturi/zi, intr-un pahar cu apa calduta), combaterea tulburarilor de menopauza (10 picaturi pe zi, timp de un an), vindecarea inflamarilor prostatei (30 picaturi/zi), rinichilor si ficatului (de doua ori pe zi, cate 40 de picaturi; se repeta pana la vindecare), in tratarea TBC-ului pulmonar (de trei ori/zi cite 30 de picaturi, completate cu inhalatii - la 1/4 litru apa fierbinte se adauga 100 picaturi de tinctura - de doua ori pe saptamana), combaterea enteritelor, parazitozelor intestinale, durerilor de stomac si tratarea ulcerului gastro-duodenal (40 picaturi puse in 100 ml lapte cald, remediu consumat zilnic, pe stomacul gol).
           La toate afectiunile pielii, in special la bataturi si cheratite, rani vechi, arsuri si micoze, locurile bolnave se pot vindeca suta la suta prin tamponare cu tinctura de propolis, aceasta avand actiune cicatrizanta, ajutand la formarea noilor tesuturi. Pentru prevenirea si tratarea afectiunilor specifice sezonului rece se poate prepara o bautura din 15-20 g de propolis ras introdus intr-un litru de tuica tare. Solutia se agita zilnic, iar dupa cateva saptamani se obtine o bautura amaruie, din care se bea un paharel inainte de culcare. Tinctura de propolis regleaza tensiunea, iar pusa pe gingia dureroasa sau pe maseaua cariata alina durerea si impiedica infectia.
          Laptisorul de matca
          Produs de secretia albinelor tinere, laptisorul de matca este cunoscut pentru proprietatile tonice, stimulante, nutritive, antisenescente. Mai putin cunoscut este efectul hipolipemiant indus prin activarea unor enzime la nivel hepatic, efectul antibacterian, chiar bactericid pe bacilul Proteus, Esherichia coli si bacilul Koch, proprietati antivirale pe virusurile gripale si hepatitice. Are efect antianemic, fiind indicat in anemiile carentiale, mai ales ale varstei a treia. Prin continutul ridicat de acid pantotenic, alaturi de alte vitamine ale grupului B, intarzie efectele imbatranirii pielii si fanerelor. Prezenta acetilcolinei il face util in corectarea starilor depresive, mai ales la varstnici. Cura de laptisor de matca stimuleaza apetitul, creste rezistenta la frig, stimuleaza functiile cognitive, regleaza tulburarile digestive functionale, regenereaza epiteliul. In prezenta bolii canceroase, laptisorul de matca are un efect diferentiat: in stadii incipiente, prin acizii nucleici, este antineoplazic, in stadiile avansate, prin proprietatile regeneratoare, stimuleaza carcinogeneza.
          Efectele adverse se reduc la reactiile alergice estimate la 0,1 % din cazuri, de intensitate variabila, de la simpla gastruodenita sau urticarie pana la edem Quincke. Prin principiile astringente pe care le contine, favorizeaza bronhoconstrictia la pacientii cu reactivitate bronsica nespecifica, nefiind indicat in astmul bronsic.
          Laptisorul de matca se administreaza in cure, sub forma liofilizata sau in combinatie cu alte produse apiterapice, nefiind indicate doze de peste 50 mg pe zi in administrare prelungita, datorita actiunii de favorizare a carcinogenezei. Administrarea la copil este controversata, datorita continutului hormonal ce poate interfera procesele de sexualizare.
          Recomandarile cosmetice cuprind tratamentul tenului imbatranit, deshidratat, avand efect nutritiv si de prevenire a fotoimbatranirii cutanate, efect antirid (creme emoliente, nutritive, contur de ochi). Laptisorul de matca se stie ca are un continut de vitamina din grupa B mai ridicat decat drojdia de bere. Are un rol deosebit in metabolismul celular, in activitatea creierului, reduce colesterolul din sange, este util in digestie, pentru combaterea insomniei si refacerea glandelor cu secretie interna.
          Veninul de albine
          Un alt produs folosit in medicina este veninul de albine. Virtutile terapeutice ale veninului de albine sunt cunoscute de foarte multa vreme, chiar din antichitate. Ele au fost semnalate de crescatorii de albine, care au observat ca articulatiile dureroase reumatismale deveneau nedureroase ca urmare a intepaturilor de albine. Astfel s-a descoperit ca veninul de albine exercita evidente actiuni antireumatice. Acest venin are in componenta sa acidul formic, clorhidric, ortofosforic, saruri minerale, acizi organici volatili, un important ferment (fosfataza), unele antibiotice, histamina, hialuronidaza si aminoacizi bogati in sulf ca metionina si cistina. Acestia din urma stimuleaza secretia de cortizon de catre glandele suprarenale. De asemenea veninul este bactericid. Veninul de albine se foloseste in vindecarea astmului bronsic, a discopatiilor, artritelor, reumatismului, in tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, ca si pentru atenuarea durerilor reumatice, a celor datorate arteritei si ischiemiei. Exista posibilitatea ca veninul de albine sa produca reactii alergice, eruptii dermice sau soc anafilactic.
          Ceara
          Ceara de albine a fost folosita inca in antichitate si tot de atunci i s-au recunoscut virtutile terapeutice. Si in ziua de azi se foloseste ceara de albine la prepararea unor unguente si balsamuri. De asemenea, ceara este folosita si in cosmetica.